Legenda bradului

Cum s-au șters postările anterioare nu puteam să nu rescriu despre legenda bradului.

Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre țările calde. Numai o păsărică tare mititică nu putea să zboare dupa stol, umezindu-i-se ochișorii de lacrimi. Avea o aripă ruptă, exact ca în povestea cu puiul de prepeliță, cu aripa frântă de alicele unui vânător … 

Biata pasăre, cu inima plina de jale, se duse cu greu în padure, ca sa ceară ajutor de la arbori. Cu glasul duios, îi rugă pe copaci:

 - Uitați, am aripa ruptă. Lăsați-mă să trăiesc între ramurile voastre până va sosi primăvara.

 - Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse ursuz fagul. Mi-ajunge că am grijă de ramurile mele. Pleacă de aici și du-te la stejar! 

- Nici eu nu pot! vâjâi stejarul răutăcios. Mă tem să nu-mi mănânci ghinda. Fugi, păsărică, în altă parte! De nu, îți rup și cealaltă aripă.

Cam în felul acesta o goniră pe sărmana păsărică și ceilalți arbori din codru. Săraca de ea! Era pe marginea disperarii când auzi o voce: 

- Unde te duci, păsărică? Era bradul.

- Nu mai știu unde să mă duc, bradule. Copacii m-au prigonit cu toții și nu vor să mă primească în ramurile lor. Uite, aripa mă doare și nu mai pot să zbor. Au, Doamne, ce durere! 

- Vino la mine! zise bradul, înduioșat de soarta bietei păsărele. Poți rămâne cât vrei între ramurile mele! 

Atunci păsărica se urcă și-și făcu culcus între ramurile bradului. Însă într-o noapte, vântul friguros porni să sufle cu putere. Semn că se apropia iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau și cădeau la pământ, una câte una. 

- Pot să scutur și frunzele bradului? il întrebă vântul pe Moș Crivăț, împăratul Vânturilor. 

- Nu! hotărî Moș Crivăț. De brad să nu te atingi deloc. Bradul a fost bun cu biata păsărică. Trebuie să avem și noi milă de el. Podoaba verde să nu-i cadă niciodată. 

Se spune că, de atunci, bradul cel bun își păstrează frunzele verzi atât vara, cât și iarna.